Fericitul Augustin

Se povesteste că într-o zi se plimba acesta, frământat de gânduri, pe malul mării si a zărit o anomalie care l-a făcut să râdă: un înger cu chip de copil căra pe nisip putină apă cu o găleată găurită. Întrebat ce face acolo, copilul i-a spus că vrea să aducă marea pe tărm. Atunci a realizat Fericitul Augustin greseala pe care o făcea încercând să aducă în mintea sa (sau a oricărui om pe pământ) măretia divină, care nu poate fi cuprinsă în totalitatea ei de nici o fiintă, oricât de inteligentă ar fi ea.



Uitarea de Dumnezeu.
Mie, ultimul păcat de pe lista Sfântului Antonie, mi se pare a fi, de fapt, cel mai cumplit. Da, eu am trecut prin asta si stiu cum este. Pentru că atunci când te zbati în spasmele plăcerii AI UITAT DE DUMNEZEU! Atunci când începi să-ti înnoiesti si să-ti înmultesti plăcerile prin diverse metode (băutură, droguri, jocuri de noroc, discoteci etc.) AI UITAT DE DUMNEZEU. Atunci când cu sânge rece bagi bisturiul în tine (ca pacient) sau, si mai rău, în altul (ca doctor), punând capăt unei vieti la care nu esti în stare să adaugi nici măcar un fir de păr, atunci AI UITAT DE DUMNEZEU. Când îmbătat de putere socială si fizică si ajutat de ranguri si averi, comanzi în numele "unui bine" pe care numai tu si cu diavolul care te sfătuieste îl întelegeti, războaie si crime asa-zis în folosul umanitătii, atunci AI UITAT DE DUMNEZEU. Dacă până acum, de-a lungul istoriei lumii, oamenii au avut diverse metode de pierdere a timpului, desigur, uitând si atunci de Dumnezeu, generatia aceasta din care fac si eu parte, prin inspiratie satanică, dispune de o multitudine de mijloace care mai de care mai tentante, dar care te duc pe calea cea sigură a egoismului, a egocentrismului si a UITĂRII DE DUMNEZEU, aruncându-ne iute cu capul în jos, în hăul iadului. Se pare că a avut dreptate Malraux când a spus că secolul XXI va fi unul religios sau nu va fi deloc.
Acestea sunt cele două tendinte în care se împarte lumea actuală: câteva vârfuri de oameni sfinti - oameni ai lui Dumnezeu, ale căror suflete, trupuri, vieti si preocupări sunt dăruite total lui Dumnezeu - si ceilalti, aproape toti infectati cu microbul satanic al UITĂRII DE DUMNEZEU. Primeste, Doamne, rugăciunile mele si ajută-mă să Te iubesc si să-Ti slujesc măcar atât de mult si de bine precum am slujit odinioară satanei!

De aceea Hristos pe Cruce trăieste MOARTEA CA O JERTFĂ. Cuvintele Lui pe Cruce au fost:
1. Părinte, iartă-i, că nu stiu ce fac - prin care se arată iubirea divină pentru oameni până la jertfă.
2. Fiule, iată mama ta, Femeie, iată fiul tău - cu aceste cuvinte se instituie maternitatea spirituală.
3. Astăzi vei fi cu Mine în Rai - prin aceste cuvinte se deschide oficial Raiul si primul pătruns acolo alături de Hristos este tâlharul de pe Cruce. Prin aceste cuvinte se transformă osânda crucificării în binecuvântare - căci tot ce atinge EL sfinteste si îndumnezeieste, iesind astfel de sub blestemul răstignirii în Vechiul Testament.
4. Eli, Eli - Lama Sabahtani - De ce m-ai părăsit, Dumnezeul Meu?.
5. Mi-e sete - (De tine omule, de lume, de toată făptura) spune părintele Galeriu.
6. Săvârsitu-s-a - Am împlinit, Doamne, porunca, voia Ta!
7. În mâinile Tale îmi dau Duhul.
Din cele 7 cuvinte divine, sase sunt de la EL, dar al patrulea - Eli, Eli - este de la Dumnezeu, căci le recunoastem în Psalmul 21, versetul 1: Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Departe sunt de mântuirea mea cuvintele greselilor mele.
Este de fapt strigătul făpturii care a cunoscut moartea - Mântuitorul Se uneste cu strigătul făpturii, căci Hristos Se uneste cu Moartea, ca tot ce-i muritor în noi să fie înghitit de Viată (care este Hristos).

BOTEZUL

Istoria cunoaste patru tipuri de botezuri: primul a fost Potopul, care a însemnat de fapt o spălare a întregului pământ spurcat de întinarea la care ajunseseră primii oameni căzuti, revigorându-se pământul doar cu Noe si semintia lui, care fuseseră găsiti curati în fata Domnului. Al doilea a fost al poporului evreu, cu Moise drept conducător, trecând prin Marea Rosie, prefigurând de fapt spălarea păcatelor adunate din împreunarea cu neamul egiptean din perioada robiei lor, timp în care multi au practicat închinarea la idoli. A urmat botezul lui Ioan, când acesta boteza în apele Iordanului cerând oamenilor să se pocăiască, si, în sfârsit, ultimul Botez: al Domnului de către Ioan, care a avut ca scop sfintirea apelor, a naturii si a toată suflarea existentă pe fata pământului, fiind superior botezului de pocăintă.
De fapt îl si lasă ca mostenire lumii, ca o ultimă poruncă, dându-le-o apostolilor după Înviere, când stă de vorbă cu ei în foisorul unde intrase prin usile încuiate. Punând mâna Lui sfântă pe ei, le spune: Luati Duh Sfânt […] si mergeti botezând în Numele Tatălui, Fiului si al Duhului Sfânt. Nu poate fi nimic mai clar ca aceste cuvinte.

 Un oarecare preot şi cu un diacon, Evlavist, având între dânşii dragoste multă spre Dumnezeu, dar învrăjbindu-se ei din drăcească înşelăciune, multă vreme au fost neîmpăcaţi. Întâmplându-se să moară preotul în acea vrajbă, diaconul s-a întristat că nu se împăcase, cât a fost preotul viu. De această întâmplare vorbind el cu un om bine chibzuitor, acela l-a îndreptat să meargă la un sihastru în pustiu. Şi aşa cu multă sârguinţă înconjurând el locurile cele mai pustii, îsi caută tămăduitorul. Şi aflând pe un oarecare părinte bătrân, îi descoperi acestuia aducerea aminte de rău, cerând de la dânsul iertare. Iar bătrânul zise către dânsul: "Cel ce va cere cu credinţa, va lua; şi celui ce va bate i se va deschide. Însă nu este cuvântul acesta prin putinţa mea, o, frate; ci tu nevoindu-te spre bine, Domnul va face de-ţi vei lua curând dezlegare; deci, mergi de unde ai venit, şi către seară mergând la biserica cea mare, să apuci mai înainte decât toti cu taina la uşile cele frumoase, şi opreşte pe cel ce va intra întâi înăuntru, şi te închina lui din partea mea, dându-i şi această scrisoare pecetluită, şi de la dânsul îti vei lua cu adevarat îndreptarea greşelilor tale".

Atunci diaconul, a făcut după cum l-a îndreptat acel parinte: la miezul noptii, a sosit înaintea uşii bisericii; şi îndată s-a ivit omul de care spusese părintele acela, căruia închinându-se, i-a dat scrisoarea bătrânului, descoperindu-i ceea ce i se întâmplase. Iar omul acela fiind întelept, a socotit că de la Dumnezeu era acea îndreptare, şi vărsând lacrimi multe, zise: "Dar cine sunt eu, un om prost ca mine, să îndrăznesc a mă apuca de un lucru ca acesta? Însă având nădejde spre rugăciunile celui ce te-a trimis voi ţine seama de lucrul acesta". Şi stând înaintea acelor uşi încuiate, ridicându-si mâinile la cer, şi îngenunchind, şi-a pus capul la pământ şi se ruga lui Dumnezeu şoptind. Şi fără zăbavă sculându-se îndată ce zise: "Deschide nouă uşa milei Tale, Doamne", i se deschise uşa singură, şi intrând diaconul împreună cu dânsul, au stat în tinda bisericii. Şi mergând mai departe la uşile bisericii celei de argint, zise acel om sfânt către diacon: "Stai aici şi nu merge mai înainte"; iar el făcându-şi iarăşi obişnuita metanie la pragul de jos, deschise şi uşile cele de argint ce erau încuiate. Şi intrând în biserică, minunată vedere a văzut: o lumină luminoasă se pogora din bolta bisericii pe capul omului aceluia, de strălucea biserica, şi tot de dânsul se ţinea făcând el ruga.

Dacă a sosit şi în altar, plecându-şi şi acolo capul la ruga, iarăşi a ieşit încetişor afară la diacon, şi iarăşi se încuiară uşile singure. Atunci îl cuprinse frica şi spaima pe diacon, şi nu cuteza el nicidecum a se apropia de acel om. Căci din ruga precum zicea, îi era fata preamărită că fata îngerului, încât se tulbura diaconul cu cugetul, zicând: "Nu cumva este înger acesta ce se arată şi nu om?" Dar încă şi gândul acesta l-a cunoscut sfântul acela, că zise către diacon: "De ce te tulbura şi te lupta gândurile pentru mine, o, omule? Crede că şi eu sunt om pământean, şi din sânge şi carne alcătuit, şi din casă strălucită.

Sunt Hartularie, adică vistier de cărti, fiindu-mi hrană din venitul acela. Iar pronia lui Dumnezeu ce ocârmuieşte toate spre bine, de multe ori prin cei proşti şi mici obişnuieste a face minuni mari. Să mergem, frate, spre lucrul ce ne stă înainte". Şi mergând amândoi degrab spre târg, au sosit la biserica ce era acolo a Născătoarei de Dumnezeu, şi apropiindu-se de uşile încuiate ale bisericii şi pe acelea le-au deschis cu rugăciunea. Şi intrând în altar, şi-a săvârşit rugăciunea după obicei. Şi ieşind afară către diacon, care sta de se mira, zise: "Doamne miluieşte", şi se închiseră uşile amândouă singure. După aceea au mers iarăsi la biserica Născătoarei de Dumnezeu din Vlaherne, şi spunea diaconul: "Aşa de repede socoteam că ne facem calea pe la biserici, cât nici pasăre zburătoare n-ar fi putut a se asemăna cu iuţimea noastră". Apropiindu-ne şi acolo de uşile bisericii Născătoarei de Dumnezeu, se deschiseră şi acelea bărbatului acela, şi făcându-şi şi acolo rugăciunea, şi udându-şi faţă sa cu lacrimile, a sosit şi la uşile sfintei racle, unde era sfântul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Născătoare. Şi punând pe diacon să stea între uşi, îi porunci să ia aminte bine şi să bage seama pe cei ce vor intra; şi făcând el obişnuita sa rugăciune la pragul de jos, i se deschiseră uşile şi dădură loc de au intrat, şi mergând în mijlocul bisericii, punând genunchii la pământ, făcea rugăciune fierbinte, precum după aceasta cu jurământ diaconul ne încredinţa şi ne adeverea: "La pragul uşii unde stăm şi mă cutremuram, cu ochii mei aievea am văzut cum ieşea un diacon luminos din altar cu cadelniţă în mână, şi cădea toată biserica; peste puţin am văzut pe unii ca nişte clerici intrând, îmbrăcaţi fiind cu podoabe albe preoţeşti; şi iarăşi altă ceată de preoţi intrară îmbrăcaţi în veşminte mohorâte până la pământ, şi aceştia de amândouă părţile adunându-se, cântau un vers foarte frumos şi minunat", din care nu putea să mai priceapă diaconul altceva, decât "Aliluia".

Şi după ce a săvârşit rugăciunea, a ieşit Hartularie afară şi zise către diacon: "Frate, intră în biserică fără de nici o grijă, şi ia aminte la preoţii cei din ceata de-a stânga, de poţi să cunoşti pe cel cu care ai rămas neîmpăcat cu dânsul pentru neuitarea răutaţii". Şi intrând diaconul îngrozit, a ieşit degraba către omul lui Dumnezeu, zicând, cum ca n-a putut sa vadă într-aceia pe preotul cel ce a murit învrăjbit. După aceea iarăsi îi zise acel pământesc înger: "Intră şi ia aminte şi în ceata din dreapta". Şi mergând zise către dânsul diaconul ca a cunoscut aievea pe cel ce căuta stând acolo. Şi-i zise fericitul acela: "De l-ai cunoscut bine, mergi şi zi: Ieşi, că Nichita Hartularie stă afară şi te cheamă". Deci, mergând diaconul după cum l-a învăţat, a făcut de a iesit preotul din ceata cea de-a dreapta afară către omul lui Dumnezeu, căruia îi zise cu blând şi smerit glas: "Prezbitere, fă dragoste şi pace cu fratele, că amândoi netocmiti în greşeală aţi rămas cu grabnica mutare a ta". Atunci îngenunchind amândoi cu smerită sărutare dezlegară vrajba. După aceea, preotul a intrat în biserică şi a mers la ceata sa, iar omul lui Dumnezeu a luat pe diacon, şi căzând la pragul sfintei biserici, se închiseră uşile prin putere dumnezeiască, şi mergând puţină cale, s-au oprit amândoi. Şi aşa zise omul lui Dumnezeu către diacon: "Frate, mântuieşte-te şi-ţi iubeşte sufletul, şi mergând către părintele care te-a trimis la mine spune-i că, curaţenia rugăciunilor tale, şi îndrăznirea cea către Dumnezeu, poate să învieze şi mort spre împăcare, nedând noi nimic ajutor pentru aceasta". Şi aceasta zicând s-a despărţit de la ochii diaconului. Iar diaconul închinându-se la pământ, unde stătuseră picioarele acelui om minunat, îşi făcu cale înspăimântat către bătrânul părinte, dând lauda şi mulţumire lui Dumnezeu, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.