(…) Se spune că
odată, într-un sat, un copil, într-o noapte, a visat Raiul. “Mamă! Mamă! Unde e
Raiul?”, a întrebat copilul nerăbdător, a doua zi de dimineaţă, de cum se
trezi. Dar mama, biata mamă, n-avea timp. Avea atâta treabă în gospodărie!
Şi-atunci, s-a dus la tata, să-l întrebe. “Nu ştiu…, caută-l singur”, îi spuse
acesta obosit şi se apucă mai departe de muncă.. “Unde? Unde e Raiul?” , îi
întrebă copilul, aproape plângând, pe oamenii din sat.. Dar oamenii nu aveau
timp de el, erau grăbiţi. “Ce lume urâtă…”, îşi spuse pentru sine puştiul. Ca
să-l găseşti, trebuie să părăseşti satul acesta…, se-auzi glasul unui bătrân,
ce-l privea demult. “Şi acolo, în pustie, după ce ai să mergi cale de o zi, ai
să găseşti un om singur, ce stă într-o colibă. El o să-ţi spună unde este
Raiul.” Zis şi făcut. Şi a doua zi de dimineaţă, când părinţii lui nu se
sculaseră încă, îşi luă o trăistuţă cu câteva merinde şi plecă furişându-se
printre casele adormite, către pustie. În curând, soarele răsărise, iar în urma
paşilor lui satul fusese acoperit de nisip. Merse ce merse şi, într-adevăr,
către seară, ca prin minune, din pustia întinsă ţâşni o colibă. Mare îi fu
mirarea bătrânelului ce locuia acolo de mulţi ani. “Ce te aduce pe-aici,
copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. “Vreau să găsesc Raiul, răspunse
copilul, şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul tăcu,
îl privi adânc, apoi îi spuse: “Acum hai să mănânci ceva şi să te culci, că oi
fi obosit. Mâine în zori o să plecăm împreună către Rai”.
Noaptea trecu
repede.. De data asta, el, copilul, n-avu nici un vis. De fapt, nici n-a
dormit. A stat aşa, cu ochii deschişi, aşteptând ziua. Bătrânul ştia. Iar către
zori, pustia primea în pântecul ei două siluete, ce se porniseră la drum.
Merseră ce merseră şi, către seară, dintre nisipuri, puştiul văzu cum se ridică
nişte ziduri de piatră şi o clădire mare, cu o cruce în vârf. “Ce este
aceasta?”, întrebă copilul. Aceasta este o mănăstire, spuse bătrânul. De-aici
începe poteca către Rai.”
Şi-apoi, bătrânul
mănăstirii îl primi pe micuţul care nu ştia nimic de rosturile de acolo.. Şi
ce-am să fac aici?”, întrebă copilul. “Deocamdată, să faci curat, ai să mături
şi mai încolo om vedea”. Şi timpul trecea, trecea, copilul le făcea cu răbdare
şi sârg pe toate. Dar iată că vine o zi, după mult timp, când bătrânul
mănăstirii îl întrebă pe neaşteptate: Cum merge, cum îţi e?” “Mi-e foarte
bine”, răspunse puştiul. “Am de toate.” Şi-apoi tăcu, închizându-se în sine.
Bătrînul îi simţi liniştea şi îl iscodi în continuare. “Parcă ai ascunde ceva
în suflet, aşa ai tăcut.. Spune-mi cinstit, totul, până la capăt. Îţi lipseşte
ceva?” “Mie…, nimic, se hotărî într-un târziu puştiul să răspundă, dar este
acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete,
ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce
de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”, ridică puştiul ochii din pământ,
privindu-l pentru prima dată pătrunzător pe bătrân. Părintele simţi că trebuie să
tacă.Aşa că lăsă liniştea să vorbească. “Da, aşa i-am dat noi canon, acolo l-am
lăsat noi să stea, pentru că nu a măturat cum trebuie şi n-a făcut curat ca
lumea”, se-auzi vocea unui monah, care stătea în apropiere şi care auzise
discuţia. Îngerul tăcerii, care tocmai se aşezase pe umerii puştiului, dispăru.
“Acolo vei ajunge şi tu, dacă nu faci treabă cum trebuie”, se-auzi vocea
monahului.
Dintr-o dată, spune
povestea, păcatul ăl bun s-a strecurat în inima copilului. Era primul pas către
Rai, ce se numea iubire. Mai târziu, către seară, copilaşul se strecură nevăzut
la bucătăria mănăstirii, fură ceva de mâncare şi, fără să fie observat de
nimeni, intră în biserică şi o puse jos, la picioarele Fratelui atârnat de
cruce. “Hai, vino să mănânci!”, îi zice puştiul, uitându-se îngrijorat în
stânga şi în dreapta. Hai, că nu ştie nimeni!” Şi Fratele coboară. Un zâmbet
avea pe buze şi, mângâindu-l pe puşti pe frunte, acesta nu-şi dădu seama că
biserica toată se umplu de o lumină nemaivăzută şi că uşile ei se ferecaseră pe
dinăuntru. Apoi, ca şi când s-ar fi cunoscut demult, au început să râdă şi să
glumească, cum nu mai făcuse puştiul niciodată în viaţa lui.
Era atât de fericit că-şi găsise un prieten!
Dar el nu ştia că urcase a doua treaptă a Raiului: prietenia. Azi aşa, mâine
aşa, însă fraţii ceilalţi din mănăstire au început să se întrebe: “Unde-i
copilul? Ce face? De ce lipseşte seara mereu dintre noi?” Apoi, curioşi, au
început să-l caute prin toată mănăstirea. Numai biserica nu fusese controlată;
şi-atunci s-au repezit spre ea dar, spre mirarea lor, pentru prima oară nu i-au
putut deschide uşile. Atunci au încercat să se uite pe gaura cheii şi, în clipa
aceea, o lumină puternică i-a orbit. Nemaiştiind ce să facă, au stat aşa,
înfricoşaţi, după zidurile groase ale bisericii, aşteptând până noaptea târziu,
când copilul a ieşit. “Ce-ai făcut înăuntru?”, se repeziseră ei ca un stol de
păsări negre asupra lui. “N-am făcut nimic”, răspunse puştiul tremurând.
“Minţi! Spune ce-ai făcut?”, l-au întrebat din nou călugării furioşi. “Am furat
mâncare şi am dus-o Fratelui ce stătea pe cruce”, răspunse copilul
înspăimântat. “Care Frate?”, au întrebat, nedumeriţi, pentru prima dată,
monahii. “Cel ce stă legat de cruce şi nimeni nu-i dă de mâncare”, răspunse
puştiul. “Şi ce-a făcut Fratele?”, au întrebat tulburaţi călugării. “A coborât
şi-a mâncat”, răspunse dintr-o suflare puştiul. Şi, în clipa aceea, toţi cei
din jurul copilului au căzut în genunchi. Mare fu apoi spaima pe bătrânul
mănăstirii, aflând toate acestea. Egumenul începu şi el, la rândul lui, să
tremure şi, cu lacrimi în ochi, îi spuse copilului: “Spune-i Fratelui cel Mare
că îl rog să mă primească şi pe mine la masă…” “Am să-i spun!, răspunse copilul
bucuros, dar acum pot să iau mâncare de la bucătărie?” “Da, poţi să iei cât
vrei”, răspunse tremurând egumenul.
Şi seara din nou coborî peste mănăstire, iar
puştiul, de data aceasta cu mâncarea luată de la bucătărie, se îndrepta vesel
spre biserică. “Hai să mănânci!”, îi strigă el, mai vesel ca oricând. Şi, din
nou, Fratele cel Mare coborî de pe cruce, îl mângâie şi biserica se umplu de
lumină. Ca de obicei, uşile se ferecaseră ca de la sine. Apoi câte glume şi
câtă veselie în jurul celor doi! Dar, printre lacrimile de râs, puştiul şi-a
adus aminte de rugămintea egumenului. “Frate, îi spuse el, bunicul cel mare,
de-aici, din mănăstire, ar dori şi el să-l primeşti la masă”. Şi, pentru prima
oară, faţa Prietenului său mai mare se întristă. Privea undeva, jos. “Vezi
firimiturile astea, de pe masă?, îi spuse, într-un târziu, Fratele cel Mare.
Sunt cu mult mai puţine decît păcatele lui… Nu poate să vină”. “Nu poate să
vină?”, rămase uimit copilul. “Nu!”, fu răspunsul scurt al Fratelui. Şi apoi,
din nou, fruntea lor s-a descreţit şi-au început să râdă şi să glumească.
Într-un târziu, copilul şi-a luat la revedere de la Fratele cel Mare şi s-a dus
spre chilia egumenului, unde acesta îl aştepta tremurând. “Ce-a zis Fratele?”,
întrebă acesta, gâtuit de emoţie. “A zis că nu te poate primi!”, răspunse
copilul. “De ce?”, întrebă înspăimântat egumenul. “Mi-a spus că ai mai multe
păcate decât toate firimiturile de pâine căzute pe masă”. Şi atunci el,
egumenul, se prăbuşi în genunchi, într-un hohot de plâns. “Spune-i să mă ierte,
spune-i că-l rog din tot sufletul meu să mă ierte” Şi, cu un gest disperat, se
agăţă de copilaş. Acesta îl privi surprins şi-i spuse: “Bine, am să-l rog din
nou şi mâine!” Grea noapte pentru egumen! Cu zvârcoliri şi gemete de pocăinţă.
Copilul însă dormi liniştit. Şi, din nou, treaba obişnuită prin mănăstire. Dar
toţi se făceau că lucrează. Aşteptau seara, căci ea putea să aducă iertarea.
“Pot să iau mâncare?”, întrebă, cu nevinovăţie, copilul la bucătărie. “Poţi”,
îi spuse monahul, şi-i umplu cu mâna tremurândă vasul. Apoi, cu paşi mici, ca
să nu răstoarne prea-plinul de mâncare, copilul intră din nou în biserică. “Hai
să mâncăm!”, spuse el Fratelui cel Mare. “Hai!”, răspunse acesta,
îndreptându-se spre el. Şi câte jocuri, câte glume au urmat! Apoi, în mijlocul
veseliei, copilul îşi aduse brusc aminte: “Te roagă egumenul să-l ierţi… şi
să-l primeşti şi pe el la masă!…” Tristeţea se aşeză între ei. De data aceasta,
copilul privi singur firimiturile de pâine de pe masă: erau parcă mai multe.
“Am înţeles…, spuse copilul, nu se poate…” “Da, nu se poate”, răspunse Fratele
cel Mare. Şi atunci, păcatul cel bun coborî din nou în inima copilului şi acesta
îndrăzni. “Dar Tu nu te gândeşti că acum mănânci din mila lui?”, îi spuse, cu
curaj, copilul, pentru prima oară.
Şi sufletul Prietenului său mai mare fu mişcat
din nou. Acesta îi văzu din nou inima lui bună. “Bine, spuse, după o lungă
tăcere, Fratele cel Mare, spune-i că peste opt zile am să-l primesc la masă…”
Ce bucurie pe egumenul mănăstirii, când, târziu în noapte, copilul îi spusese!
Şi cele opt zile trecură. Pentru el, pentru bătrân, în post şi rugăciune şi,
mai ales, în multă pocăinţă. A opta zi, dis-de-dimineaţă clopotele băteau. “De
ce?”, întrebă nedumerit copilul. “Bătrânul a plecat la Domnul”, i-au spus
călugării, care deja se pregăteau pentru înmormântare.
Şi atunci copilul văzu! Vedea cum, la masa
Prietenului său cel Mare, stătea fericit, cu lacrimi în ochi, egumenul, chiar
el. Mâncaseră dimpreună. Pe masă nu mai era nici o firimitură, Mântuitorul îl
iertase. “Am văzut Raiul! striga fericit copilul, prin mănăstire. Am văzut
Raiul!”, repeta el, pentru fiecare monah în parte. “Nu se poate! strigau
aceştia. Cum arată?” “E plin de iertare”, murmura copilul. (…)